Sacrificiul de sine. Postul este, în primul rând, un sacrificiu de sine. Nu e ușor să renunți la multe din lucrurile care îți fac plăcere și pe care le crezi indispensabile pentru fericirea ta. Să faci milostenie din ceea ce-ți prisosește e o faptă bună care aduce mântuire și-i bucură pe cei aflați în lipsuri; dar să renunți la ceva care ți se pare că te reprezintă, că e totuna cu persoana ta, e de o greutate mult mai mare. Renunțarea postului înseamnă ruperea din sine însuși a ceea ce credeai că ești, fără să fii de fapt. Căci nu suntem nici mâncărurile alese pe care le preferăm, nici băuturile cu care ne îndulcim, nici pornirile spre desfrânare care ni se pare uneori că ne definesc trupul și întreaga noastră persoană. Dar nu vom ști acest lucru fără post. Postul înseamnă să te apropii de definiția ta adevărată, veșnică și să nu te mai definești prin cele ce pier. Înseamnă să întrezărești ceea ce ai putea fi, ceea ce Dumnezeu ar vrea să fii, dacă n-ai fi rob și dependent de atâtea și atâtea lucruri.

Conștientizarea dependenței. Abia prin post este conștientizată dependența noastră de lume, cât de adâncă este ea. Până când nu renunți la ceva care îți susținea viața și îți făcea plăcere nu înțelegi cât de mult te hrănești doar cu pâine, uitând de cuvântul lui Dumnezeu. Foamea după Dumnezeu se stinge în absența suferinței, iar postul este o suferință asumată de bună voie nu din motive masochiste, nu pentru că iubim suferința, ci pentru că natura noastră căzută nu poate fi vindecată altfel. Nu strunești pornirile trupului fără efort și, în general, nu-ți poți aprinde foamea după Dumnezeu dacă trândăvia, neștiința și uitarea sunt felul tău de a fi. Postul ne dezvăluie că suntem morți duhovnicește, ne arată neputința noastră de a fi în afara dependențelor noastre de tot ce este lumesc. Și dacă vom rămâne doar lumești, vom pieri odată cu lumea care piere.

Nevoia mântuirii. Astfel necesitatea mântuirii devine mai clară, fiindcă de obicei omul nici măcar nu știe că are  nevoie de mântuire. Doar în cele mai grave momente ale vieții, în cele mai adânci deznădejdi, în greutăți și necazuri care ne aruncă la limita ființei noastre ne dăm seama că fără ajutor ne pierdem. Prin post ne întâlnim cu limitele noastre. În lupta împotriva plăcerilor, a obișnuințelor noastre de zi cu zi, înțelegem că suntem prizonierii lumii și că doar Dumnezeu ne poate salva. Foamea după mâncare conștientizează foamea de Dumnezeu. Oricât de multe lucruri ar consuma și ar aduna omul ca să-și împlinească toate dorințele, el tot nu se va sătura; va încerca doar să-și potolească nevoia după Dumnezeu cu tot felul de lucruri finite, dar deznădejdea îi va fi mereu aproape. Dorul infinit după Dumnezeu nu poate fi stins cu cele pieritoare. Postul este asceză, nevoință, luptă cu sine însuși, îndepărtare de lucrurile lumii, cele din afara noastră și cele din gândurile noastre.

Pierderea lumii. Prin post, distanța față de lume crește. E ca și cum lumea însăși ar intra în criză. Chiar dacă pare prea mult spus, este vorba de acea lume care nu l-a cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, de acea lume pe care diavolul se crede stăpân și, totodată, de lumea pe care fiecare o poartă în sine însuși. Fiecare om are lumea lui personală, formată în primul rând din familie, cercul de prieteni, dar și din tot felul de false valori, către care dorințele noastre se îndreaptă. Unii sunt iubitori de arginți, alții iubitori de plăceri, unii mânioși, alții deznădăjduiți, fiecare având prin propriile sale patimi o configurație unică a lumii personale. Pentru Sf. Isaac Sirul lumea chiar asta însemna, mulțimea patimilor; de aceea fuga de lume pe care o practică monahii și orice creștinatunci când postește cu adevărat, înseamnă mai întâi de toate depărtarea de patimi și de păcate, ale pântecelui, ale vorbirii în deșert, ale privirii pline de dorință etc. Căci lumea personală e dată în primul rând de valorile pe care le considerăm importante și în funcție de care ne desfășurăm, fie că vrem, fie că nu vrem viața. Postul nu doar conștientizează dependența noastră față de tot ceea ce înseamnă lumea noastră, ci mai mult, prin faptul că dorințele cele multe și adeseori necugetate sunt tăiate, el ne învață libertatea. Una e libertatea rea – să faci ce vrei și cum te taie capul – și altceva este libertate adevărată, în care să ai puterea să faci binele, atunci când trebuie, fără să te lași târât și împiedicat de patimile tale. A putea să-ți înfrângi dorința cea rea, a putea să lupți cu patimile înseamnă a avea un exercițiu care începe cu postul. De aceea postul este nu numai trupesc, ci și spiritual.

Regăsirea lumii în Dumnezeu. Să însemne oare acest lucru că lumea creată de Dumnezeu este rea? Și că Dumnezeu nu avea dreptate atunci când, la sfârșitul fiecărei zile a creației, conchidea că toate erau bune foarte? Nicidecum. Lumea e dar al lui Dumnezeu pentru om, numai că omul nu mai are conștiința acestui lucru. Patimile au întunecat rațiunea și omul crede că trebuie doar să apuce și să consume lumea în diverse chipuri. Postul însănătoșește omul și-i deschide ochii să vadă darul lui Dumnezeu. Prin abținerea de la anumite mâncăruri, de exemplu, acele mâncăruri se arată în adevărata lor lumină, ca dar. Abia în distanța postului poți să-ți dai seama că Dumnezeu e cel ce le dăruiește și atunci ele devin un prilej de mulțumire și de rugăciune către Cel Prea Înalt. Mâncarea de la care te abții devine un prilej pentru dialogul cu Dumnezeu, iar lumea se dezvăluie astfel ca o imensă carte pe care sunt scrise cuvintele dragostei divine. Nu poți regăsi lumea în simplitatea ei decât dacă patimile care te făceau orb, transformându-te într-un consumator grăbit, nu slăbesc. Iar postul chiar acest lucru reușește: să te apropie de Dumnezeu, atunci când, fără să vrei și fără să știi, te-ai pierdut printre lucrurile lumii, devenind lumesc până în suflet. Părinții de altădată își măsurau virtutea după tăria și asprimea postului. Iar lumea era pentru ei un prilej de contemplație a Celui care a creat-o. Însă la contemplație  nu se poate ajunge fără făptuire, adică fără post.

Postul cel mare – călătorie către Înviere. Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească înspre Paște, o pregătire pentru Învierea Domnului și pentru învierea viitoare a fiecăruia. Timpul sfânt al celor șase săptămâni de post dinaintea marii sărbători nu poate trece fără înaintarea pe calea cea strâmtă care duce la viață. E o cale a tristeții postului, dar această tristețe este strălucitoare și aducătoare de bucurie, după cum spunea Sf. Ioan Scărarul. Slujbele din Postul Mare au o solemnitate aparte, plină de doliu dar și de liniște, o liniște care se transmite celui ce rabdă lungimea și oboseala lor. Dacă intri în biserică încărcat de gândurile și de grijile vieții în timpul unor asemenea slujbe, aceste gânduri se liniștesc încet-încet, lumea rămâne afară, tot mai îndepărtată și sufletul se hrănește cu pacea lui Hristos. Renunțarea la mâncăruri își găsește astfel în rugăciune adevăratul ei scop, fiindcă postul nu-i un simplu regim alimentar, ci o transformare a sufletului și a vieții, o pocăință. În biserică stând, auzim cuvintele din Triod: „Postindu-ne, fraților, trupește, să ne postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura nedreptății. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă” (vezi Alexander Schmemann, Postul cel mare, Univers Enciclopedic, București, 1995). Aceste cuvinte ne învață cum să postim, înmulțind faptele cele bune față de aproapele nostru și înmulțind rugăciunea. Participarea la slujbele bisericii, în măsura în care putem, spovedania și împărtășania, toate acestea fac parte din firescul Postului Mare. Prin ele călătoria către Paște ajunge cu bine la sfârșit, iar noi putem participa la lumina și bucuria Învierii Domnului cu conștiința că suntem părtașii acestei mari minuni. Pe care, cu credință, nădăjduim cu toții s-o ajungem în veacul ce va să vină.

Cetatea credinței, 2 (2011), p. 6

Pin It on Pinterest

Share This