Restituirea imemorialului. Abundentă în simboluri ancestrale care o încifrează și o constituie, arta lui Silviu Oravitzan aspiră la restituirea unui imemorial. Crucea, pătratul, rombul, cercul, (in)definita lor repetiție și mai ales lumina care le aprinde – lumină care apare din ele, prin ele și de dincolo de ele – ne restituie ceea ce am pierdut, nu personal, ci generic, ca umanitate, într-un trecut paradisiac de care nu ne mai amintim decât fragmentar.
Simbolurile lui Oravitzan țin de registrul memoriei paradisiace, de transcendență, și vorbesc chipului lui Dumnezeu din noi, „sacrului transcendental”[1]. Lumina spirituală, care amintește de lumina divină existentă înainte de crearea astrelor, se revarsă peste noi în chemări și ecouri care, chiar de neînțeles, se fac auzite, văzute. Oricât de îndepărtat, într-o expoziție a lui Oravitzan, imemorialul paradisiac se transformă în experiență a rememorării, strălucind prin simboluri, culori și lumină.
A privi lumina din arta lui Oravitzan înseamnă se te situezi într-o anumită postură spirituală. Dinlăuntrul facticității proprii, a faptului de a fi situat „într-o lume străfulgerată de semne și vedenii”[2], trebuie să te ridici la înălțimea celor mai înalte chemări înspre autenticitate, bucurie și desăvârșire. Aici iluminează arta lui Oravitzan. Ea ne restituie ceva din ceea ce am pierdut cândva și totodată din ceea ce ar trebui să devenim după consumarea flăcării istoriei. Ea ne restituie în primul rând direcția în care să privim: direcția paradisiacă și cea eshatologică a privirii. Nu ne amintim din timp, ne amintim din ființă, pentru că ne amintim ceea ce ar trebui să fim ca fii ai luminii dumnezeiești. Este o restituire ontologică și teologică deopotrivă, cu rădăcini atât în arta contemporană abstractă (Malevici, Kandinsky, Klimt), cât și în iconografia bizantină și spiritualitatea Răsăritului creștin. În picturile lui Oravitzan, lumina de la începuturi pare că întâlnește lumina din veacul ce va să vină, simbolizând unica lumină necreată a lui Dumnezeu.
Instituirea ca revelație. A restitui integral imemorialul este, riguros vorbind, imposibil, fiindcă imemorialul rămâne imemorial. Urmele și manifestările lui ajung în câmpul vizibilului, dar ele nu sunt la îndemâna tuturor. Arta lui Oravitzan instituie, ca revelație a invizibilității imemorialului, tocmai această vedere posibilă. Lumina dumnezeiască se revelează simbolic din picturile lui Oravitzan, arta o face vizibilă, făcându-i cale dinspre invizibil către vizibil, atât cât este cu putință prin simboluri și culori. Pictorul se străduiește să dea chip Revelației sub forma luminii, el îi oferă loc vizibil, trup artistic, Revelației lui Dumnezeu. Oravitzan instituie un adevăr simbolic în vizibilitatea lumii. Lumina vine de dincolo, nu din noi, iar artistul o lasă să devină vizibilă, îi deschide porți și ferestre prin lucrările sale. Infinitul strălucește și cheamă. „După ce luminile lumii se sting, Dumnezeu le aprinde din nou, cu El însuși.”[3] Oravitzan lucrează cu aprinderile lui Dumnezeu.
Destituirea ca liturghie. Revelația lui Dumnezeu a fost întotdeauna prea multă, bogăția ei nu ne-a permis să o înțelegem decât fragmentar, într-o continuă îmbogățire.[4] Privind pictura lui Oravitzan, suntem destituiți, prin bogăția prezenței luminii, din calitatea noastră de instanțe. Nu noi privim lumina picturilor, ci ea ne copleșește, destituindu-ne din ceea ce credeam că suntem, pentru a ne reda apoi nouă înșine și a ne reîntemeia într-o realitate superioară, într-o chemare la ceea ce am putea fi ca fii ai luminii. Lumina Revelației devine în acest punct lumină a liturghiei, a slujirii Celui de la care vin toate cele ce sunt, vizibile și invizibile. La capătul unei experiențe artistice provocate de Oravitzan ne pierdem pentru a ne regăsi mai deplini. Facticitatea noastră este destituită și din „aruncați întru moarte” (Heidegger), devenim chemați întru lumină la slujirea liturgică.
Orice slujire a lui Dumnezeu este liturghie.[5] În acest înțeles fenomenologic, arta lui Oravitzan este liturghie și are o funcție liturgică, de la slujirea cotidiană, până la slujirea Liturghiei euharistice, așa cum ne-o arată catapeteasma din Biserica Schimbarea la față din Cluj-Napoca. Liturgicul implică ritualul, iar ritualul este o repetiție non-identică. Alături de celelalte simboluri fundamentale, crucea se repetă în lucrările lui Oravitzan pentru a spune, parcă, odată cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, că „toate cele văzute se cer după cruce”. Ritualul liturgic al creației artistice întâlnește simbolul sfânt.
Oravitzan este original prin nostalgia după originar. Îi repugnă originalitatea de buzunar a artistului modern și contemporan. Ambiția lui este comparabilă cu cea sacerdotală, de a mijloci între lumea și lumina spirituală – simbol al luminii necreate din episodul Schimbării la față a Mântuitorului de pe Muntele Tabor – și privitori. El se destituie pe sine pentru a lăsa să treacă, în mod aproape iconic, lumina între două niveluri ontologice diferite. Slujirea liturgică presupune o destituire de sine, ca destituire a orgoliului antropocentric, și o redobândire a sinelui adevărat ca dar al lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu știe cine suntem cu adevărat, noi aproximăm o viață întreagă.
Restituirea ca reamintire a luminii paradisiace, instituirea ca revelație a acestei lumini în câmpul vizibilității și destituirea ca liturghie îndeamnă la reconstituirea omului ca fiu al lui Dumnezeu. „Puterea artei stă în capacitatea de a zidi”, afirmă Oravitzan.[6] Și, într-adevăr, întâlnirea cu arta sa este o mărturie a acestei schimbări posibile, o schimbare care poate atinge dimensiunile unei convertiri, căci convertirea este aspirația secretă a oricărei schimbări pe care o facem cu noi înșine. Nu doar Oravitzan lucrează cu aprinderile lui Dumnezeu, ci și aprinderile lui Dumnezeu lucrează cu Oravitzan. Și prin el, cu noi, ceilalți, destituiții acestei lumi, dar privitorii liturgici ai frumuseții celeilalte, prin intermediul artei lui Silviu Oravitzan.
Tribuna, 340, 1-15 noiembrie 2016, p. 26.
Imagine: Silviu Oravitzan, Cămașa lui Hristos (www.oravitzan.ro)
[1] Sacrul transcendental face posibilă experiența sacrului transcendent, funcționând, într-o paradigmă kantiană, ca un fel de categorie religioasă. Vezi Sandu Frunză, Experiența religioasă în gândirea lui Dumitru Stăniloae. O etică relațională, ediția a 2-a, revăzută, Eikon, București, 2016, p. 26.
[2] Grigore Moș, Judecarea îngerului, postfață de Nicolae Turcan, Limes, Cluj-Napoca, 2008.
[3] Nicolae Turcan, Abisul și cealaltă dragoste, Limes, Florești, Cluj, 2012, p. 50.
[4] Aceasta este definiția lui Jean-Luc Marion pentru „fenomenului saturat”. Jean-Luc Marion, „Fenomenul saturat”, în Jean-Louis Chrétien et al. (ed.), Fenomenologie și teologie (Plural), trad. de Nicolae Ionel, prezentare de Jean-François Courtine, postfață de Ștefan Afloroaei, Polirom, Iași, 1996.
[5] Jean-Yves Lacoste, Experiență și Absolut. Pentru o fenomenologie liturgică a umanității omului, trad. Maria Cornelia Ică jr, Deisis, Sibiu, 2001, p. 8.
[6] Silviu Oravitzan, „Ars poetica” (2013), http://oravitzan.ro, data accesării: 5 septembrie 2016.