Între bolniță și catedră
de Sorin Lavric
Nicolae Turcan, „Paradoxuri și îngenuncheri. Meditații de filosofie și credință”, Editura Eikon, București, 2017, 112 pag.
Nicolae Turcan, „Când adevărul poartă numele dragostei. Studii de teologie și filozofie”, Editura Eikon, București, 2018, 200 pag.
De două ori doctor, o dată în filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, a doua oară în teologie la Universitatea „1 decembrie 1918” din Alba Iulia, Nicolae Turcan e un dezamăgit cronic pe linie doctrinară. Sastisit de filosofie, în care vede o pritocire sterilă de concepte pretențioase, înăcrit de teologie, în care simte șirul macru de poncife găunoase menite a căptuși dogma, Nicolae Turcan nu-și găsește locul, ceea ce înseamnă că este un adevărat creștin, adică un intrus într-o lume din care împărăția Domnului s-a retras demult.
Așa se face că, stingher în mijlocul unor agitați cărora împlinirea urgențelor nu le dă răgaz să intuiască că trăiesc degeaba, Nicolae Turcan resimte cu durere neputința de a da satisfacție nevoii de absolut. Expresia are o tentă emfatică, dar corespunde realității: e în Nicolae Turcan un imbold spre absolut pe care nici schemele speculative și nici întorsăturile catehetice nu-l pot mulțumi. Rezultatul e o înstrăinare amară a cărei expresie o găsim în Paradoxuri și îngenuncheri, o culegere de meditații în care accentul cade pe al doilea termen, asta însemnînd că de la perorație Turcan trece la prosternație: nu declamații cu iz omiletic spre mințirea conștiinței, ci scîncete de rugăciune spre întărirea credinței. Însemnările sunt scurte, au un ton recules, ca de spovedanie tristă înaintea urcării pe ghilotină.
Tonul acesta de încordare finală în fața unui deznodămînt pe care nu-l poate evita, e vorba de moartea cea mașteră care ne paște pe toți, tonul acesta dă cărții aerul credibil al unui ins frămîntat, căruia nu-i pasă decît de lămurirea de sine în marginea naufragiului în care a nimerit. Căci a fi creștin înseamnă să-ți întărești crezul că te-ai născut în toiul unei derive generale, al cărei sfîrșit Dumnezeu îl amînă din motive cu neputință de înțeles. Turcan nu scrie ca să epateze, ci pare un zăvorît în sine care își bîiguie în formă lapidară nemulțumirile. De aici farmecul notițelor, care aduc cu niște gîngureli resemnate pe care autorul, implorînd pronia, le rostește în eterul singurătății sale. „Cînd deșertăciunea lumii extenuează, iar vînzoleala ființei umple de dezamăgire, doar singurătatea adîncă a rugăciunii, doar zăvorîrea mai aduc un dram de înțelegere.“ (p. 84).
Să ne închipuim un nemulțumit care cîrcotește pe seama neputințelor la care îl condamnă lumea – suferința, durerea, sentimentul absurdului, inaptitudinea de a trăi adevărul cristic pe de-a-ntregul, imposibilitatea de a-l înțelege pe Dumnezeu, scandalul ateismului, evidența răului, mezalianța pînă la ruptură între credință și gîndire – dacă punem cap la cap aceste plăgi și le turnăm în ființa unui credincios ale cărui frustrări nu-și găsesc limanul decît în susurul rugăciunii, atunci obținem un portret plauzibil al teologului nostru.
Încredințat că rugăciunea face cît o sută de tomuri de silogisme anoste, ba chiar convins că gîndirea, parazitînd credința, sfîrșește prin a o slăbi, Nicolae Turcan scrie repezit, din dorința de a se curăța de tinichelele calpe (a se înțelege convingerile false) pe care semenii i le-au atîrnat de gît: „Cîți dintre idolii lui Dumnezeu ai alungat din tine însuți? De cîte ori a reușit rugăciunea ta să spargă oglinda în care te autocontemplai fără să știi? A izbutit strigătul tău către Dumnezeu cel adevărat să risipească imaginile false care îți populau mintea? Ți-ai oprit gîndurile la marginea tainei, ți-ai lăsat neînțelegerea să vadă, prăbușindu-se înaintea Celui mai presus de toate reprezentările, simțurile și conceptele tale?“ (p. 53). O expresie mai directă a nevoii de pocăință cu scop de înnoire lăuntrică cu greu poate fi găsită. În astfel de rînduri, Nicolae Turcan face figura unui anahoret pornit pe drumul lepădării de sine, dar un anahoret căruia semenii îi inspiră imaginea unor troglodiți în a căror minte diavolul și-a însămînțat opiniile deștepte, adică tocmai ideile pe care intelectualii moderni le înfățișează drept înțelepciune democratică.
Ce dă farmec acestor bîiguieli mistice e lipsa ostentației retorice, Turcan neavînd nici un gînd de a plăcea cititorului. El știe că scrisul este act de fluturare a vanității unui ego care așteaptă tămîieri valorice în schimbul fîțîielii histrionice cu care umple paginile, ceea ce e totuna cu a spune că, alterat fiind de dorința laudei estetice, scrisul e act de înfumurare drăcească, exact postura de care autorul fuge ca de șarpe. „Cîndva am refuzat scrisul și, considerîndu-l frivol și incompatibil cu înțelepciunea, m-am trezit aruncat într-o luptă în care se înfruntau, chinuitoare, imaginea scriitorului care aș fi putut deveni versus un viitor din care va fi fost eliminată orice autoreferențialitate a ego-ului.“ (p. 46).
Cîștig de cauză a avut prima variantă, ceea ce înseamnă că Nicolae Turcan nu a renunțat la scris. A continuat să scrie, dar nu oricum, ci biciuindu-și eul pentru slăbiciunea de a nu se putea împotrivi obiceiului diabolic de a semna texte cu propriul nume. O simplă privire asupra listei de cărți publicate ne arată că, în ultimii zece ani, a publicat 12 volume, un ritm prodigios dacă ținem seama de reținerile evlavioase pe care le are în fața mizeriei trufașe a exhibării prin litere.
Și totuși, îl prefer fără doar și poate pe Nicolae Turcan din această carte față de cel din volumul Cînd adevărul poartă numele dragostei. Studii de teologie și filosofie, apărut în 2018 la Editura Eikon, unde autorul face ceea ce repudiase în Paradoxuri și îngenuncheri: perorație teologică cu scop de persuasiune, în prelungirea gîndirii a doi teologi contemporani, David Bentley Hart și Jean-Yves Lacoste. Volumul e doct pînă la erudiție și alert pînă la prag polemic, atîta doar că aerul acela de taină scrîșnită printre dinți, cînd în crucea nopții te copleșesc spaimele, aerul acela dispare spre a lăsa locul unei mine sigure de teolog aflat în oficiul obligatoriu al combaterii celor rătăciți, fie ei atei, fenomenologi sau agenți de propagandă ai scientismului contemporan (din specia lui Richard Dawkins și Daniel Dennett).
acum Nicolae Turcan e precis, peremptoriu, cu o morgă severă de ins prins în silogisme. În loc de pîlpîirea debilă a unor intuiții fumurii, te întîmpină prapurul ridicat al certitudinii dogmatice. Nimic din vorbirea aceea în dodii, cu întreruperi bruște și clătinări debile, care dă atît farmec Paradoxurilor și îngenuncherilor, nu se regăsește în tonul apodictic al studiilor de aici. În primul volum, Nicolae Turcan era șovăielnic, viu și vulnerabil, își frîngea mîinile a neajutorare în fața tainei divine, în al doilea e colportor însuflețit de aplombul nuanțelor definitive, paladin pornit în asalt spre reduta damnaților de eretici. Nici vorbă, știința de carte a teologului e indubitabilă, la fel ca buna-credință cu care recenzează cărțile lui Hart și Lacoste. Lipsește însă tivul de taină al mărturisirilor firave, acea stupoare a insului căruia absurdul existenței îi sugerează existența unei infirmități de care suferă tot universul. În plus, limbajul prinde crusta fadă a terminologiei în vogă, aducînd o tentă rigidă în derularea distincțiilor. Tonul e cel mai adesea scrobit, civilizat, dar fără mister. Îngînările rătăcite din întunericul bolniței sunt înlocuite cu strălucirea perorației ex catedra.
„Cînd adevărul poartă numele dragostei, dragostea poartă, la rîndul ei, numele adevărului: ea este jertfelnică, non-egoistă, transfiguratoare, veșnică, fără de moarte.” (p. 12). Așa e, dar de ce înșiruirea aceasta de atribute îți dă o toropeală de rău-augur, asemenea unui refren dulceag, al cărui picur nu-ți trezește nici măcar luarea-aminte? Fiindcă epitetele sunt trase la indigo, ele curg precum albia previzibilă a unei ape liniștite, fără ca spiritul autorului să participe la ele. E o rigoare pedagogică care ucide suflarea expunerii. Altminteri, două volume remarcabile, din care primul te tulbură și al doilea te toropește.
România Literară 5 (2019), p. 11, https://romanialiterara.com/2019/02/intre-bolnita-si-catedra/