Nu e ușor să fii preot în zilele noastre, dar n-a fost niciodată altfel. Calitățile preotului traversează veacurile și probabil că orice tratat sau apoftegmă despre măreția supramundană a chemării la treapta harică a preoției sunt încă valabile. Ca orice credincios ortodox, preotul vine din Tradiția Bisericii, însă este sfințit pentru a aduce în prezență tainele lui Dumnezeu, Sfintele Taine.
Cum îl văd eu pe preotul de astăzi? Învățător inteligent al credinței, el se folosește fără ostentație de toate mijloacele de comunicare pentru a da nume misterului iubirii lui Dumnezeu. Într-o lume a comunicării generalizate, el ne cheamă la comuniune; într-o societate a individualismului dominant și excentric, el rostește cuvintele unirii – imposibilă fără jertfa sinelui egoist ori ideologizat; sub asaltul drepturilor marginale și adesea imorale, el este chemat să arate curajos lumina Adevărului. Inteligența credinței se hrănește din toate operele mari ale lumii și știe să culeagă binele de oriunde s-ar afla, pentru a-l arăta prin el pe Dătătorul a tot binele. Astăzi, când se poate citi mai mult decât niciodată, prin faptul că accesul la texte a devenit mai facil decât oricând, cultura este o necesitate și o trăsătură binevenită pentru orice slujitor al lui Dumnezeu.
Cu toții cunoaștem abisurile inimii omului, dar puțini pot face loc aici cuvântului lui Dumnezeu. „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9). Îndrumător duhovnicesc și taumaturg, preotul este chemat să coboare, cu smerenie, lumina lui Dumnezeu în aceste abisuri. Nu el îl vindecă pe om, ci harul lui Dumnezeu pe care-L slujește. Preotul deține astfel un statut angelic, fiindcă mediază între două lumi, cea a oamenilor și cealaltă, nevăzută, a lui Dumnezeu. De aceea poate dezamăgi de două ori și acesta este cel mai cumplit eșec al lui. În oricare din aceste dezamăgiri el își pierde calitatea de mijlocitor, adică de om paradoxal, care locuiește două realități deopotrivă și are datoria și vocația de a o vindeca pe una, joasă și aflată sub păcat, prin cealaltă, înaltă și veșnică.
Mijlocitor care nu se interpune și nu obnubilează frumusețea lui Dumnezeu, ci o întrupează, o lasă să ajungă până la omul deznădăjduit al vremurilor noastre, preotul aduce nădejdea acolo unde ea pare imposibilă. El este omul care-și pune sufletul pentru semenii săi: prin rugăciune și slujire liturgică, el îi oferă lui Dumnezeu darurile smereniei noastre. În același timp însă, ca om sfințit, el îl face cunoscut pe Dumnezeu oamenilor, prin dragoste lucrătoare și săvârșire a Sfintelor Taine, așa cum nimeni nu o poate face, pentru că nu toți avem taina preoției, deși cu toții avem „preoție împărătească” și suntem „neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” ca să vestim lumii bunătățile Celui ce ne-a chemat „din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Pt 2, 9).
Preotul știe să lucreze iubirea, această iubire soră cu suferința, care uneori apare în om doar ca un dor îndepărtat după o lume necunoscută, doar ca o căutare a unui altceva, încă neformulat și negăsit. Ascultător al inimilor, el înțelege că în orice căutare ivită în suferința umană se ascunde dorul după Dumnezeu. Dacă Hristos a locuit în suferință și a făcut din ea o cale, nu înveșnicind suferința, ci copleșind-o cu amploarea iubirii Sale, preotul e chemat să practice această iubire vindecătoare. Dacă ea nu-l arde pe dinăuntru, cu focul pe care Hristos a venit să-l arunce în lume (Lc 12, 49), atunci nu va convinge pe niciunul dintre frații aceștia mai mici (Mt 18, 6), înecați în suferință și în păcat, plecați, uneori fără să știe, pe drumul unei căutări care s-ar mulțumi doar cu Dumnezeu. Cu toții suntem mediocri în preocupările noastre, însă cu toții, fără excepție, suntem geniali în suferințele noastre; căci în adânc ne macină aceeași inadecvare la lume, aceeași căutare infinită, același dor înalt după „Cel ce este” (Iș 3, 14). Preotul schimbă suferințele singurătăților noastre în suferința lui Hristos în noi, adică în acea suferință din care izvorăște bucuria Învierii, bucurie pe care „nimeni nu o va lua de la voi” (In 16, 22).
Poate că portretul pe care l-am schițat aici este prea idealist, imposibil în fond, fiindcă propune cultura și sfințenia ca trăsături comune preotului de astăzi. Cu toate acestea, om obișnuit, aidoma nouă, preotul este totodată un om sfințit, îmbrăcat în har și chemat să vindece rănile de pe sufletul lumii. Și o va face, întrucât ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu (Mc 10, 27).
Articol publicat în Marius Vasileanu (coord.), Preotul ortodox în veacul XXI. Schițe pentru un portret,
Lumea Credinței, București, 2019, pp. 145–148