La sfârșitul lui 2016, Universitatea de Vest a organizat un eveniment în care s-au întâlnit, transdisciplinar, știința și spiritualitatea, academicianul Basarab Nicolescu și pictorul Silviu Oravitzan: cel dintâi a primit distincția Doctor honoris causa, iar în cinstea maestrului Oravitzan, care a împlinit 75 de ani, a fost organizat un simpozion internațional. În aceleași zile, a avut loc și vernisajul expoziției „Silviu Oravitzan. Lumină în lumină”, la Muzeul Național al Banatului, Bastionul Theresia, din Timișoara, cu ocazia căruia s-a lansat volumul bilingv, în română și engleză, Basarab Nicolescu și Silviu Oravitzan, Lumină în lumină Editura Universității de Vest, Timișoara, 2016. Este un volum-album, cu o viziune grafică de excepție, care cuprinde atât lucrări ale maestrului Oravitzan ce pun în valoare simbolismul luminii, cât și texte ale lui Basarab Nicolescu ivite din întâlnirea cu aceste picturi, o întâlnire ce a constituit un adevărat coup de foudre (p. 33).
După două texte de deschidere, al rectorului universității de Vest, Marilen Pirtea, și al arhiepiscopului Timișoarei, PS Ioan Selejan, Academicianul Basarab Nicolescu arată că, potrivit fizicii cuantice, tot ceea ce se manifestă este vibrație, o idee ilustrată în picturile maestrului Oravitzan: „Rețelele de cruci și pătrate din pânzele lui Oravitzan nu sunt oare reprezentarea vizuală a acestor rețele de rețele? Vibrația declanșată în privitor nu este ea oare un semn al vibrației cosmice universale?” (p. 14). De asemenea, dacă din punct de vedere fizic, „în centrul misterului lumii se află lumina”, ochiul artistului reușește să vadă acest adevăr și să-l ilustreze potrivit, ajungând la universalitate: „Inspirată din simboluri ortodoxe, opera lui Oravitzan ajunge la o dimensiune universală, transculturală și transreligioasă. Ea poate fi resimțită pe deplin pe toate meleagurile lumii, de oricine se lasă pătruns de vibrația Evidenței Absolute. Silviu Oravitzan, precum Alexandre de Salzmann și alți câțiva mari artiști, a avut revelația «luminii în lumină» și a știut să o facă perceptibilă” (p. 15).
În capitolul „Lumina spirituală și terțul ascuns”, Basarab Nicolescu prezintă pe scurt câteva dintre ideile sale transdisciplinare. Există, spune el, mai multe niveluri de realitate, atât în Obiect, cât și în Subiect (dacă păstrăm, am putea sublinia, paradigma gnoseologică modernă a cunoașterii ca raport între subiect și obiect). Între acestea există însă și un „Terț Ascuns”, non-rezistent – spre deosebire de Realitatea rezistentă – ce se instituie ca sursă a cunoașterii spirituale, fiind incognoscibil în sine. Lumină ascunsă „în sânul luminii vizibile”, Terțul Ascuns permite cunoașterea sensului vieții, a sensului spiritual al culturii și societății, și deține, în viziunea lui Basarab Nicolescu, o importanță atât de mare, încât fără el, „totul este cenușă” (p. 22). (Ca un comentariu, Terțul Ascuns pare a avea rolul transcendentalului kantian, aplicat însă la cunoașterea spirituală, în locul celei științifice; existența lui rămâne într-un fel nedemonstrabilă, fiind un fel de axiomă). Pictura lui Oravitzan poate fi privită prin intermediul acestei înțelegeri transdisciplinare, conchide fizicianul-filosof, de vreme ce ea „dăruiește viziunea luminii spirituale”, a Dumnezeului trisolar din tradiția ortodoxă.
Interesantă ca descriere a experienței spirituale a privitorului mi se pare textul despre contemplarea picturilor intitulate „Veșmântul lui Hristos”, în care Basarab Nicolescu se recunoaște transpus de la nivelul simbolic al suferinței, vieții și morții lui Hristos (exprimate prin culorile și repetiția crucilor), în propria-i biografie, pentru a le depăși pe ambele, către un sens mai înalt, spiritual și eshatologic: „Ceea ce îmi spune pictura lui Oravitzan este că noi suntem chemați să abandonăm tunicile noastre de piele și să ne îmbrăcăm cu veșmântul lui Hristos. Astfel ne vom bucura de aurul luminii divine. Tunicile de piele ne leagă de lumea materială, dar lumina veșmântului lui Hristos, vibrația sa infinită, ne face să pătrundem în lumea spirituală, ce a adevăratei vieți” (p. 34).
„Strâmta poartă” și „Nebănuitele trepte” descriu complexul pictural din capela privată a ÎPS Bartolomeu Anania la Nicula. Peretelui de lumină Basarab Nicolescu îi descoperă structura pedagogică, fiindcă reprezintă „un drum de inițiere spre pătrunderea prin strâmta poartă” (cf. Mt 7, 13-14), afișând o extraordinară înrudire între cruce și lumină, o adevărată invitație pentru privitor de a îndrăzni, chiar dacă drumul nu este deloc ușor (p. 62). Chemarea la ascensiunea spirituală constituie un prilej pentru Basarab Nicolescu de a citi în pictura lui Oravitzan existența unei invizibile scări și de a o compara cu scara lui Dante. Celor opt ceruri dantești le corespunde aici octogonul, interpretat ca „octavă de lumină”, desfășurat dinspre cele șapte culori ale spectrului către cea de-a opta, „lumina albă, lumina în lumină, lumina lui Dumnezeu, lumina cunoașterii față în față” (p. 66).
Dimensiunea transculturală a operei lui Oravitzan este dezvăluită printr-o hermeneutică transdisciplinară a „Ploilor de aur”, ce semnifică „acțiunea divinității asupra ființei umane”, adică tocmai „experiența directă a sacrului” (p. 69). Or sacrul este „ceea ce unește”, fiind prezent în toate religiile, și având, din punct de vedere etimologic, o conotație dublă – binecuvântare și blestem. Ca terț inclus, sacrul este locul trans-ascendenței și al trans-descendenței, dublă mișcare între imanent și transcendent, pe care Basarab Nicolescu o pune în legătură atât cu ploile de lumină ale lui Oravitzan, cât și cu simbolismul crucii.
De altfel întreaga operă a lui Oravitzan poate fi considerată o „liturghie a sacrului” (p. 73), continuă academicianul Basarab Nicolescu în „Liturghia sacrului și dimensiunea erotică a operei lui Oravitzan”, o liturghie cu o „intensă componentă erotică” (p. 76). „Sentimentul erotic este generat de compenetrarea sufletelor evocate de Dante și ilustrate de Oravitzan în ploile de aur ori în înlănțuirea pătratelor de aur. Toate sufletele, diferite dar unite între ele și unite cu divinul, întrepătrunzându-se, formează un corp mistic care constituie veritabilul univers viu” (p. 75).
Interpretările lui Basarab Nicolescu converg către ideile ultimului capitol care subliniază „Dimensiunea transculturală a operei lui Oravitzan”. Practicând o „artă transfigurativă”, făcând vizibile prin simbolurile sale invizibilul și lumina nevăzută, fiind un „martor al luminii”, în „întunericul unei epoci nebune”, inventând simbolul cuadruplului infinit (care apare la începutul fiecărui capitol în acest volum și, de asemenea, ca pictură de sine stătătoare), maestrul Silviu Oravitzan se aseamănă cu Brâncuși, fiind ancorat în cultura universală și, deopotrivă, în cea românească.
Biografiile celor doi autori închid volumul în care dialogul transdisciplinar dintre artă, fizică, religie și filosofie permite domeniilor să se lumineze unele pe altele. Nici picturile și nici textele nu sunt ușor de parcurs și de descifrat, însă cel care o face dobândește nu doar o înțelegere mai adâncă a picturii lui Silviu Oravitzan și a transdisciplinarității lui Basarab Nicolescu, ci și o deschidere aproape inițiatică înspre universalitatea spirituală a lumii și a vieții proprii, ancorate, în cele din urmă, în lumina necreată a lui Hristos cel înviat.
Tabor X, nr. 2 (2017), pp. 100-101