▪︎ Ca ființe excesive, nu suntem între limite, așa cum nu suntem, ca vocație religioasă, nici întru mediocritate. Dumnezeu va recunoaște pe fiecare om ca pe un animal genial, pe care canoanele estetice l-au ratat, dar cele teologice nu.
▪︎ Scriem pentru că încă n-am ajuns la limanul tăcut și copleșitor al liniștii.
▪︎ Trebuie să fi fost convenționali în multe domenii pentru a ajunge să fim originali măcar într-unul.
▪︎ Să scrii pentru Dumnezeu înseamnă să fii interesat de posteritatea acestui veac doar în măsura minimală în care te provoacă, pentru o vreme, la mărturie. Cine îți garantează însă că nu te scalzi în iluziile vanității?
▪︎ Nu putem celebra nimicnicia care suntem și probabil că nici măcar nu ne-o putem recunoaște. Câtă sănătate ni se arată însă, atunci când suntem capabili să o vizităm din când în când, cât adevăr!
▪︎ Dacă înțelepciunea s-ar reduce la detașare, atunci cel mai înțelept dintre oameni ar fi, cu siguranță, cel mort.
▪︎ Măreția, când o întâlnim, ne angoasează într-atât, încât ne grăbim să o declarăm falsă, în speranța naivă că rătăcirile mediocrității noastre vor rămâne pe mai departe nedescoperite de pătrunderea spiritului ei. Cu sfințenia se întâmplă adeseori la fel: splendoarea ei rămâne invizibilă orbirii noastre cotidiene, alergărilor noastre neobosite.
▪︎ Dacă adevărul nu are de-a face cu moartea noastră și nu se rostește în termenii ei, atunci e doar un element pe drumul obiectivizării, nimic mai mult. Mundanitate spectaculoasă, dar inutilă pentru căutătorul vieții…
▪︎ Când unul dintre prietenii mei poeți a descoperit că majoritatea evidențierilor și aprecierilor mele făcute pe marginea ultimului său manuscris au avut de-a face cu moartea, am rămas fără cuvinte. Am înțeles că trauma din copilărie a întâlnirii morții ne transformă în filosofi, prin interogații, și în teologi, prin căutarea unei vieți neafectate de amenințările funebre.
▪︎ Printre condițiile iubirilor noastre se numără, ca esențiale, excepționalitatea celuilalt și puținătatea proprie. Cu toate că dragostea este soluția pentru cea din urmă, ea rămâne doar una parțială: împlinirea și definitivul apar brusc, odată cu neanticipata întâlnire a Dumnezeului iubirii.
▪︎ Deși învățăm cu greu, în urma unor istovitoare exerciții și lecturi filosofice, cum să gândim liber, sfârșim lamentabil prin a ne transforma rațiunea în sclava patimilor și dorințelor noastre netrebnice. În definitiv, abia în funcție de definiția dată libertății ne pierdem sau ne câștigăm pe noi înșine, cu gândirea noastră „liberă” cu tot.
▪︎ Nemaiștiind să ne definim adevărul, ar fi de-ajuns dacă ne-am recunoaște propria minciună. Am inaugura astfel o nemaivăzută deconstrucție a deconstrucției – înțeleasă ca deconstrucție a ego-ului propriu –, demascând astfel erorile ideologiilor noastre pseudo-religioase și optimismul lor insuportabil în care progresul și îndoiala se întâlnesc, potențându-se. Timpul acestei noi deconstrucții pare să fi venit; dar, ca întotdeauna, ne lipsește înțelepciunea în stare să ne proiecteze dincolo de zidurile multiple ale vanității noastre.
▪︎ Când înțelegi, prin credință și numai prin ea, că iubirea lui Dumnezeu este singura care străpunge timpul, Îl „obligi” pe Cel Preaînalt așa cum te „obligă” și El: cu o libertate de îndrăgostit.
▪︎ Pentru cel ce are ochi de văzut și urechi de auzit, Dumnezeu poate apărea de pretutindeni, dintr-o reușită literară, dintr-o suferință, din fiecare minoră sau majoră înfrângere, din acordurile unei melodii ori din adâncurile firii noastre, inevitabil discutabile moral. Nu-l recunoaștem însă ca Adevăr, decât în măsura în care îi dăruim propria viață, aprinzând-o astfel cu a Lui.
▪︎ Cum de lacrimile noastre de dragoste – care se hrănesc din infinitul dumnezeiesc – nu inundă și nu conving odată pentru totdeauna lumea? Ce resorturi ale nimicniciei ne mai animă, când chemarea Lui deplină se aude din cele mai neașteptate locuri? Oare nu porniserăm la drum cu disperarea unora care căutau fericirea și nimic altceva?
▪︎ Toate căutările noastre decisive, chiar dacă nereligioase, sunt semne ale adevăratei vocații – cea pentru Dumnezeu. Ca și cum, în pofida zădărniciei sale, omul ar rămâne totuși o ființă majusculă.
▪︎ Pentru cel ce a venit pe lume dintr-o eroare, părăsirea ei este o necesitate care ține, indubitabil, de adevăr. Și totuși, nevoia de sens reclamă că, în cele din urmă, dragostea va trebui să rostească ultimul cuvânt, chiar și în fața celor ce au discreditat-o fără oprire.
▪︎ Niciun „Iată-mă, Doamne!”, nicio lăsare în voia lui Dumnezeu nu mai păstrează din istorie vreo prezență. A-I răspunde lui Dumnezeu înseamnă a deveni brusc postum, a lăsa în urmă propria moarte, ca pe un episod care avea de-a face mai mult cu veacul, decât cu eternitatea.
▪︎ Moartea pare uneori dreptatea cea din urmă, chiar și fără a lua în calcul judecata de dincolo.
▪︎ Depoziție: Merităm osânda finală. Ne putem plânge de multe, numai de nedreptatea lui Dumnezeu față de păcatele noastre nu.
▪︎ Orice dragoste pare divină. Că chiar este așa, că toate iubirile noastre, chiar și cele false, pe Dumnezeu îl caută, aceasta o înțelegem, din nefericire, târziu.
▪︎ Pe ritm stănescian: În înfrângeri, numai El era câștig.
▪︎ Nu este nimic pierdut. Eternitatea poate străfulgera prin fereastra timpului orice clipă, transfigurându-ne calea.
▪︎ Hic incipit doxologia: Dumnezeule, Tu, cel care nu mai poți fi uitat nici de sufletul omului, nici de istorie, nici de eternitate și de eternitatea eternităților…
Publicat în revista Argeș, XIII, nr. 9, p. 13.