Trupa Taxi a lansat de curând melodia „Despre smerenie” – un atac muzical la adresa construirii Catedralei Mântuirii Neamului – unde refrenul că „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici” este repetat de alte 33 de personalități ale lumii artistice, culturale și din mass-media românească de azi. (Dintre aceștia, Grigore Leșe s-a delimitat și a cerut să fie retras din videoclip, afirmând că nu are nimic împotriva construcției catedralei; crezuse doar că va susține Bisericile de lemn și nu știuse de fapt despre ce este vorba.)
Comentariile și replicile pro și contra n-au întârziat să apară, unele mai inflamate (majoritatea), altele mai echilibrate, și, după părerea mea, argumentele sunt reductibile în cele din urmă la poziția de credincios practicant al Bisericii Ortodoxe sau nu. Ceea ce contrariază însă la acest videoclip care se vrea decent, nu anti-eclezial, ci anti-Catedrală, este, dincolo de intenția propagandistică evidentă, conținutul teologic desuet. Firește că nu ne puteam aștepta la un tratat dogmatic pus pe muzică, dar simplitatea mesajului cade într-o simplicitate compulsivă deloc firească.
Mă voi referi în continuare doar la două aspecte: căutarea și găsirea lui Dumnezeu și preferința Lui pentru smerenie, adică pentru biserici de lemn și spații mici. Într-un vis, ne spune cântecul, artistul îl caută pe Dumnezeu în spațiul vast al Catedralei Mântuirii, dar nu-L găsește acolo, ni se sugerează că din pricina suprafeței prea mari; nu-L găsește nici în Centrul vechi, ci într-o marginală bisericuță de lemn, motiv suficient pentru concluzia refrenului.
În primul rând, Dumnezeu poate fi găsit pretutindeni, argument folosit de ambele părți, dar interpretat diferit: cei care contestă construcția Catedralei Mântuirii îl folosesc pentru a arăta că Dumenezeu poate fi găsit și în biserici mici (deși ei insistă că mai ales aici, confundând virtutea sufletească a smereniei cu dimensiunile locașului de cult); ceilalți afirmă că poate fi găsit și în catedrale, ceea ce justifică ridicarea Catedralei Mântuirii. Ce mai trebuie adăugat este că, din punct de vedere logic, nu decurge cu necesitate că dacă L-ai găsit pe Dumnezeu într-un anumit loc sau eveniment, acest loc sau detaliu biografic trebuie să se transforme într-o normă generală. Să nu uităm că Raskolnikov, personajul lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă, îl găsește pe Dumnezeu după comiterea unei crime, căindu-se și recunoscându-și fapta, dar aceasta nu justifică în niciun fel legitimarea crimei, pentru că ar fi absurd să cântăm că „Dumnezeu preferă crima”, dacă ținem seama că „Să nu ucizi” este una dintre cele zece porunci.
În al doilea rând, a pretinde fără rest că știi ce preferă Dumnezeu este de fapt a cădea în idolatrie: înseamnă că L-ai înțeles deja pe Dumnezeu și că poți vorbi în numele Lui fără urmă de frică și cutremur, înseamnă, de fapt, a te propune pe tine însuți, în mod idolatru, ca normă pretins divină, înseamnă că ai un idol al lui Dumnezeu, bine cunoscut, la îndemână, ideologizat, și să practici o falsă și auto-suficientă credință. Ateii operează cu concepte bine definite ale lui Dumnezeu, pentru a le putea apoi critica riguros, observa un fenomenolog contemporan catolic, J.-L. Marion. Ori să nu uităm esențialul: Dumnezeu, așa cum ni L-a transmis Tradiția ortodoxă, este Dumnezeul cel necunoscut în ființa Lui, cel pe care mintea noastră nu-L înțelege niciodată fără rest, Cel care ne cheamă, ne judecă, ne așteaptă, ne iubește, Cel dincolo de conceptele rațiunii noastre, Cel de neajuns, Cel despre care am putea spune că preferă binele, pacea, dragostea, dar ar trebui în același timp să ne prăbușim înainte Lui, recunoscându-ne abisul ignoranței. Definițiile noastre sunt parțiale, ele doar trimit către taina înfricoșătoare, fără a avea pretenția că o epuizează. Desigur că Dumnezeu S-a făcut cunoscut în istorie prin Revelația Sa în Iisus Hristos și că ne este aproape; dar aceasta nu ajunge orgolios la o cunoaștere deplină a Tainei lui Dumnezeu. Credincioșii trăiesc misterul infinit al iubirii dumnezeiești în orice biserică, mare sau mică, ori de câte ori participă la slujbe sau chiar în orice alt loc ori împrejurare, dacă inima lor Îl caută cu sinceritate, devenind ea însăși o catedrală. Dar niciunul dintre acești credincioși n-ar trebui să aibă curajul să spună care este exact voia lui Dumnezeu într-o anumită problemă (dacă, în mod excepțional, n-a primit el răspunsul de sus, cum vedem uneori în viețile sfinților).
Prin urmare, a fi atât de sigur de preferințele lui Dumnezeu în materie de dimensiuni ale unei biserici este un semn nu de smerenie, ci de orgoliu.
Și încă ceva: repetițiile compulsive, ca să folosesc un limbaj psihanalitic, ale refrenului, par a ascunde altceva, fiindcă ele se comportă ca un simptom nevrotic (cu atât mai mult cu cât, în general, muzica ușoară nu prea repetă refrenele de peste treizeci de ori – dar în acest domeniu rog să mi se ierte ignoranța!). Ceea ce apare aici este, după opinia mea, ideologia (anti-creștină? anti-BOR? anti-Patriarhie?). Să te folosești de una dintre cele mai mari virtuți creștine, smerenia, pentru a promova orgoliul secular poate părea inteligent, dar este insidios și ipocrit. De fapt cred că tocmai această ipocrizie m-a umplut de amărăciune și m-a făcut să scriu acest text.