Definiții postmoderne

E un loc comun faptul că postmodernismul e refractar la definiții totalizante tocmai fiindcă încearcă să depășească gândirea modernă. Prin urmare, chiar atunci când abundă, aceste definiții în loc să clarifice, sporesc confuzia.[1] Claritatea conceptului e umbrită de lipsa de perspectivă, dată de faptul că ne aflăm încă prea aproape de acest fenomen; de asemenea multitudinea definițiilor subliniază, chiar dacă fără voie, că în cauză se află un concept căruia multiplul îi e congenital. Ducând mai departe aceste gânduri, putem observa că postmodernismul este, într-o exprimare radicală, imposibil de definit: în primul rând, fiindcă respinge noțiunea de obiectivitate, de aceea o definiție ar spune mult mai mult despre cel care o formulează, decât despre conceptul însuși al postmodernismului; în al doilea rând, fiindcă rezistă oricărei esențializări; și în al treilea rând, din pricină că, așa cum observam mai sus, există mai multe postmodernisme, nereductibile unele la altele.[2] În cuvintele unui comentator, „…este greu de cuprins totalitatea semnificațiilor postmodernului în limitele unei definiții, fie ea cât de largă, atîta vreme cît cu postmodernul se infiltrează în gîndire și acțiune tocmai efectele diseminării și ale diferenței, ale eterogenității ireductibile și alergice la orice principiu totalizator.”[3]

Cu toate acestea, definită oarecum imperfect și fără pretenții de totalizare, gândirea postmodernă ar putea sta în întregime sub semnul diferenței, în opoziție cu predilecția modernității pentru universalitate și raționalitate.[4] Pentru Vattimo, de exemplu, sensul termenului de postmodern e legat de comunicarea generalizată specifică societății contemporane, care ar putea fi astfel definită drept „o societate de mass-media”.[5] Jean-François Lyotard propune o definiție care a făcut carieră: postmodernism înseamnă neîncrederea în metanarațiunile care au legitimat adevărul și cunoașterea: „Simplificând la maximum, considerăm ca «postmodernă» neîncrederea în metapovestiri”.[6] Ca neîncredere, postmodernismul apare drept o formă de scepticism, îndoindu-se de fundamentele ultime ale adevărului și trimițând către antifundaționalism, către punerea în chestiune a acelor fundamente ultime pe care se bazează cunoașterea. Nu e de mirare apariția repetată a lui Nietzsche în contextul acestor discuții: „reevaluarea tuturor valorilor” anunță lipsa unei raționalități universale și relativismul moral și doctrinar. Condiția postmodernă se prezintă astfel ca o „indecidabilă și nefinalizată interpretare”[7], pentru care adevărul obiectiv este privit cu suspiciune, locul lui fiind de adevărurile fie subiective, fie relative. Această pluralitate a interpretărilor se extinde și asupra istoriei, în care nu mai poate exista ceva de ordinul naturalului – naturalul fiind fie istoric, fie politic; și asupra sinelui (unde este tematizată personalitatea multiplă).[8]

Postmodernismul ar putea fi descris drept „un set de practici critice, strategice și retorice, folosind concepte ca diferență, repetiție, urmă, simulacru și hiperrealitate pentru a destabiliza alte concepte ca prezență, identitate, progres istoric, certitudine epistemică și univocitate a înțelesului”.[9] Două aspecte sunt necesare în înțelegerea acestui concept: pe de o parte, genealogia sa istoricistă, pe de altă parte, ontologia diferenței[10], cu accente deosebite asupra descentrării și fragmentarismului[11]: în politică, fragmentarea autorității; în cultură, apariția culturilor alternative, a direcției multiculturaliste deodată cu pierderea poziției pe care cultura de tradiție europeană o avea (vezi structuralismul și neostructuralismul, istoria religiilor etc.); în filosofie, tematizarea diferenței și asumarea unei construcții postmetafizice, de inspirație hermeneutică.

Mai rămâne de subliniat prezența, printre „multiplele postmodernisme”, a două direcții importante: (a) „postmodernismul dionisiac”, care se revendică de la Nietzsche și care este, de altfel, și cel ce ocupă prim-planul discuțiilor; și (b) „postmodernism mesianic”, care își trage sevele din gândirea lui Kierkegaard, având un destin marginal în discuțiile contemporane.[12]Aceste două direcții sunt prezente chiar atunci când în cauză nu se află tematica religioasă: postmodernismul „deconstructiv sau eliminativ”, cu rădăcini în filosofia lui Wittgenstein, Heidegger și Derrida – numit și „ultramodernism”, din pricină că duce până la capăt premisele modernității, ajungând la relativism și nihilism[13]– se distinge de postmodernismul „constructiv” sau „revizuit”[14]. Acesta din urmă nu încearcă să elimine pur și simplu termeni care constituie și explică lumea modernă, precum Dumnezeu, subiect, realitate, adevărul-corespondență etc., ci doar să-i revizuiască, încercând să construiască o nouă unitate a lumii postmoderne[15], care ar părea să indice chiar „renașterea unui ante-modernism, a unui aproape-clasicism”.[16]

Pe acest fundal, criticile creștine împotriva postmodernismului, care sunt foarte îndreptățite în cea mai mare parte, se pot preschimba într-o alianță împotriva modernității pentru a arăta că rațiunea autonomă deturnează mesajul creștin, reducându-l la metafizică. În acest sens, David Bentley Hart, gânditor ortodox american, arată că gândirea creștină se află într-o poziție care ar putea fi considerată „postmodernă”, fiindcă ea susține triumful retoricii asupra dialecticii, drept consecință a faptului că rațiunea modernă este inadecvată pentru creștinism, al cărui interes se centrează pe persoana divino-umană și totodată istorică a lui Hristos.[17] Unicitatea evenimentului întrupării și istoricitatea practicilor sunt încă două argumente care arată cum creștinismul și postmodernismul se pot întâlni. Făcând un pas mai departe, Hart critică postmodernismul nu datorită scepticismului sau relativismului său, ci fiindcă nu s-a eliberat suficient de miturile modernității căci, în încercarea de a submina metanarațiunile moderne, gândirea postmodernă propune tot o meta-metanarațiune: adevărul că nu există niciun adevăr.[18]

Oricât ar părea de provocatoare, această alianță dintre postmodernism și creștinism rămâne în mare parte discutabilă: chiar dacă rezistă cel mult în privința „istoricismului” său, ontologia diferenței nu poate fi asumată fără rest de către gândirea creștină. De asemenea, nici ideea unei „meta-metanarațiuni” impuse de postmodernism nu rezistă, cel puțin cât timp există și teorii, precum gândirea slabă de exemplu, care se propune doar ca metaforă, deci fără a deține pretenții totalizatoare. De aceea, oricât ar fi de ispititor, dialogul Ortodoxiei cu postmodernismul, în măsura în care există, e încă departe de o alianță: imposibilul pare mai aproape de gândirea și praxisul Tradiției, decât fragmentarismul și devaluările postmoderne.